Mit vækkeur ringede.. Højt og grusomt, syntes jeg selv...

Jeg klaskede min knyttede næve ned over det lille SWATCH-ur og åbnede mine øjne, så godt som jeg nu kunne..

Det var middag, og jeg kunne godt mærke, at jeg havde siddet oppe til klokken 3 i nat...

Jeg rejste mit dvaske kadaver fra sengen, og begyndte at klæde mig på...

Sløvt gik jeg langsomt ned af trappen, og indtog en plads i køkkenet..

Jeg var dagen forinden taget hjem til de gamle, da jeg skulle have lidt afstand fra alle distraktionerne (jf. øl, kabeltv og Football Manager) i Dobbelt A, så jeg kunne blive færdig med mit teori til P4 projektet på Uni..

Anspændtheden var tydelig i mine skuldre denne morgen, og min mimik viste en smule nervøsitet, mens jeg slubrede mine cornflakes ned i mavesækken..

Jeg sad og stirrede lidt tomt ud i luften, og mest af alt lignede jeg en fjernstyret robot, der i takt løftede og sænkede skeen gang på gang..

Det var lørdag den 3. maj 2008, og Fulham skulle møde Birmingham i Premier League..

En vigtig kamp i den engelske bundstrid, og en af de vigtigste kampe i Fulhams historie..

Begge hold lå under nedrykningsstregen, og med en sejr kunne Fulham, hvis alt flaskede sig, rykke op over den røde streg..

Jeg varmede lidt op til bundbraget med kampen mellem Manchester United og West Ham, hvor "De Røde Djævle" klart var deres modstander overlegen..

Jeg sad selv og håbede på samme scenarie i Fulham kampen, men tvivlen lagde stadig i baghovedet..

Klokken var nu 15.46, og stillingen var 4-1 til Manchester United, der, selv med en mand i undertal, havde forholdsvis let spil mod et svækket West Ham mandskab, der dog bed godt fra sig i dele af kampen...

Tilbage i Kanal 5 studiet sad Claus Thomsen og indikerede, at han ikke troede på Fulhams overlevelseschancer, mens Jacob Laursen høfligt mente det modsatte..

"Bare Jacob Laursen får ret", tænkte jeg, hvorefter jeg søgte mod køleskabet for at finde en lille let snack til kampen..

Tilbage i lænestolen med et par leverdrenge i mit skød, var jeg nu klar til dagens helt store brag: Fulham versus Birmingham på Craven Cottage..

Kampen havde påtaget sig klart mest opmærksomhed i de engelske medier, da det var en kamp mellem liv og død, og man kunne næsten føle nervøsiteten gennem skærmen fra alle involverede...

Fulhams startellever havde fået selskab af tomåls-skytten fra sidste weekends meriterende comeback mod City, Diomansy Kamara, mens David Healy havde taget plads på bænken..

På slaget fire fløjtede dommer Chris Foy kampen i gang, og jeg kunne nu se frem til 90 neglebidende minutter i selskab med to hårdt kæmpende mandskaber i bunden af verdens bedste liga.

Brian McBride - GOOOOOAAALLLL

Fulham var altdominerende i startfasen af kampen, og man fornemmede, at de virkelig prøvede at vise deres fans, at de fortjente deres plads blandt de bedste..

Flot flydende spil langs jorden førte til flere gode chancer for Fulham, der kulminerede i Brian McBrides hovedstød på overliggeren allerede efter fem minutter, som dog fejlagtigt blev dømt offside.

Efter tyve Fulham dominerede minutter, begyndte Birmingham at komme bedre med i kampen. Brede Hangeland kom godt imellem et par halvfarlige Birmingham forsøg, og den gigantiske midtstopper viste rigtigt format i denne hektiske fase af matchen.

I det 42. minut kunne det dog være gået galt, da James McFadden, efter et Jimmy Bullard boldtab på midten af banen, fandt en fri Mikael Forssell oppe i front, men en befriende fod fra nordirske Aaron Hughes reddede Fulham fra at komme bagud..

De to hold måtte gå til pausen med stillingen 0-0, men man fornemmede stadig en opløftet stemning på et fyldt og larmende Craven Cottage.

"Pyha...", tænkte jeg, "... jeg er sgu for gammel til det her pis", mens mit hjerte langsomt begyndte at optage en normal hastighed efter hektiske 45 minutter.

Et hurtigt kvarter senere gik de to hold på banen til anden halvleg, og pludseligt røg mit signal på computeren... "NEEEEEJJJ", råbte jeg, mens jeg bandede og svovlede...

Jeg spurtede ind og hev kablet til modemmet ud, som man nu gør, når Internettet ikke virker... Men intet skete, og forbindelsen var stadig ikke at se nogen steder... "Argggh.. Det er ikke fair", småhulkede jeg, mens jeg forbandede alt og alle...

"GOD DAMMIT YOU F*CKING PIECE OF CRAP"

"Det er ikke fair, det er ikke fair, det er ikke fair", blev jeg ved med at gentage, alt imens jeg rodede rundt med ledningerne bag i computeren...

Efter 7 minutters frustrationer var signalet på mystisk vis tilbage, og jeg hoppede ind i det 50. minut...

Bare to minutter senere sendte Jimmy Bullard et frispark ind i feltet, hvor Brian McBride dukkede op med sin amerikanske skal, og gjorde det til 1-0!!

"JAAAAAAAAAAAAAAA!!!!", råbte jeg højlydt, mens min mor var ved at tabe både potter og pander... "Du var ved at give mig et hjerteanfald", vrissede hun, mens jeg hoppede rundt i køkkenet som en kænguru på speed...

Troen var for alvor tilbage, og det var da også Fulham, der stadig havde teten.. Bare få minutter efter havde Kamara en ganske god chance for at afgøre kampen, men hans flade skud voldte ingen problemer for den tidligere Fulham-keeper Maik Taylor.

Mellem det 70. minut og det 80. minut begyndte Fulham at have lige lovligt mange boldtab, som dog ikke førte til det helt store for modstanderholdet, der kvitterede med selv at smide bolden tilbage i Fulhams sort/hvide favn.

I Fulhams højreside fortsatte  walisiske Simon Davies med at voldtage Birminghams venstreback med mange gode raids op af kanten.

Bagved ham fortsatte, den i Tottenham, lånte Paul Stalteri med at overbevise ledelsen om, at han ikke skulle have en permanent kontrakt.. Jeg ved ikke selv, hvor mange gange jeg råbte: "Hvad Fanden laver du Paul Stalteri din canadiske retarterede skovhugger"!!!

Klokken rundede nu de 85 minutter..

Frustrationerne hos Birmingham-spillere og tilhængerne var nu brudt ud i lys lue, mens Fulham fansene optimistiske sad og svingede med flag, scarfs og hvad de ellers havde i hænderne..

Ude på sidelinjen stod træner Roy Hodgson og var eftertænksom, mens ejer Mohammed Al-Fayed så mere rolig ud med et uldtæppe foldet hen over sine ben.

Fulham har dog i denne sæson indkasseret mange mål i de sidste ti minutter, så jeg sad stadig og borede mine negle ned i egetræsbordet foran mig.. Desuden har Fulham været foran i 13 kampe og kun vundet tre, så intet under at dette sad i baghovedet...

Erik Nevland - Pure Class

Men ud af det blå kom forløsningen i det 87. minut...

Venstreback Paul Konchesky hoofer en lang hold op af banen, hvor Birminghams venstreback, den tidligere Fulham-mand Frank Queudrue, ser ud til at have styr på begivenhederne..

Men Queudrue går håbløst galt i byen, og får slet ikke kontrol over bolden, hvorefter indskiftede Erik Nevland hugger den lille runde kugle og udplacerer Taylor i Birmingham målet..

Mine øjne blev større end tekopper (Lige en lille intertekstuel reference til Fyrtøjet), og jeg gryntede højt i triumf, som boede jeg i en hule sammen med Osama i Afghanistans bjergrige sydvestlige region... Jeg strakte begge arme op i luften, knyttede mine næver og skrålede: "FULHAAAAAAAAM... YAAARRRRRRHHHH"..

Min mutter fik igen et chok, men undlod at kommentere på det, andet end: "Nå, nu står der to nul eller hva?"... Jeg havde store bloklys i øjnene, og smilet fyldte hele mit lalleglade fjæs, for hun havde ret..

2-0... Nu kunne det ikke gå galt... Og det gjorde det da heller ikke...

Chris Foy fløjtede af efter fire minutters overtid og alle supporterne holdte deres "Come On You Whites" skilte op mod himmelen..

Klasse perfomance med gude spillere, som Martin Birn sikkert ville have udtrykt det!

Samtidig tabte Reading til Spurs, og det betyder, at Fulham selv kan afgøre sin skæbne mod Pompey på udebane i næste uge.. En gyser af dimensioner!

Portsmouth har ikke noget at kæmpe for samtidig med, at de har en pokalfinale få dage senere... Fulham har naturligvis ikke den bedste udebanestatistik, men med to udebanesejre i træk er formen god, og jeg håber naturligvis på et hattrick...

"Cheer Up Roy, you old buggar, We got a fucking Victory"

Come On You Whites

Das Zimmer direkte fra Craven Cottage blandt eufori og pure class!

No, of course he hasn't. He is loud, erratic, arrogant, pompous, inarticulate and a 'bit' of a fantasist. He's an easy target for the tabloids and occasionally he seeks the attention-good or bad. He has become a parody of himself and this has rendered him a 'cartoon' like figure within the public eye; no 'real' feelings or persona.

If this was anyone else who'd lost their first born-would we be so harsh? So quick to refute his claims on the subject of his death? Of course not. Dodi-his son, was unfortunately an Arab who happened to have been in a relationship with Princess Diana-the peoples princess; white, blue eyed and blond Diana.

Don't worry, I'm not shoving race into the equation-not majorly anyway.

Thing is Mohammed Al Fayed isn't really and 'Al'. He made that up to seem like he came from a good family. His calculated marriage to the infamous arms dealer, Adnan Khashoggi sister-sealed his fate and led him to work as financial adviser to the Sultan Of Brunei. They had a son called Dodi.

But the Jews have been buying up titles for centuries around the world and are the queens and kings of marrying into the 'right' families to better yourself and your status. Fayeds corruptive make up is no here nor there; and I'm sure the majority of the public don't even know of his background.

The question is, with the media knowing what they know-and they know a lot, why are they giving him so much shit?

It's over now-he won't pursue this anymore.

But come on, the Royal Family are not saints. We know how they felt about Diana. I don't care for conspiracy theories as it ain't gonna amount to anything as we will never know and the truth can never come out.

But I can't help but think that if Fayed was not who he was, his opinions may have been taken slightly more seriously or with more respect by the media. It pays to be educated. It pays to be white. It pays to be wealthy and it pays to be articulate. Fayed has just one thing going-he is wealthy and this factor has enabled him the power to be able to pursue his agenda regarding the death of his son and Diana. It has rendered him the opportunity to have a platform to spew his theories.

But the final outcome spoke volumes, "In short, the fantasies and the fantasists were finally found out and revealed for what they are"

I don't like the man but I don't think we will ever know what truly happen. Like we will never know how truly corrupt the rich and powerful are.

In other news: Someone has taken out the time to research the whole Fayed saga. It makes interesting reading, if not for the dedication by the author of the site.

Der Oberste Richter, Lord Scott Baker schloß die Möglichkeit eines Mordkomplotts gegen Diana im britischen Königshaus vollkommen aus!

Im Klartext heisst das nun dem Königshaus konnte keine Schuld nachgewiesen werden weil es unschuldig ist oder es gut zu vertuschen weis ?

Mohammed Al Fayed, der Vater Dodis der auch am 31.10.96 im Alma-Tunnel unter Paris verstarb, hatte behauptet das Prinz Phillip, der Gemahl der Quenn, den Auftrag an das MI6 zur Ermorung der Prinzessin gegeben habe.

Mittlerweile haben nicht nur Scottland Yard sondern auch der französisch Geheimdienst in all den Jahren Untersuchungen geführt und kamen auch zu keinem anderen Ergebnis als nun  das Oberste Gericht in London. Der Tod von Lady Diana war ein Unfall.

Ausserdem plädieren auch die Söhne Diana's, William und Harry dafür ihre Mutter endlich in Frieden Ruhen zu lassen.

Obwohl ihre Aussagen bei einem TV Interview anlässlich des 10. Todestages der Königin der Hezen noch anders aussahen.

Da meinte William er werde "nie aufhören darüber nachzudenken was wirklich im Tunnel geschah" und Harry "was immer im Tunnel geschah, jniemand wird es wirklich wissen."

Eins steht fest: Der Mythos Diana lebt !

E o iarnă tristă pe malul nordic al Tamisei, în sud-vestul Londrei. Din anul 2001, când revenea în elită după câteva decenii, Fulham FC n-a mai cochetat atât de primejdios cu retrogradarea. Lawrie Sanchez a fost demis înaintea Crăciunului dar nici Roy Hodgson n-a stopat momentan declinul, alb-negrii fiind recent eliminaţi şi din Cupa Angliei, chiar de o echipă de liga a treia.

Mai presus de amarul acestui sezon, cosmopolitul club de cartier, deţinut de un magnat egiptean, Fayed, şi mereu magnetizând nume proeminente, nu doar din insulă, are o istorie datând din 1879 şi mândria de a fi întâia grupare profesionistă londoneză. Am mers pe firul istoriei grupării înfiinţate în zonă pe lângă o şcoală religioasă de duminică, St. Andrew's, într-un dialog cu Morgan Phillips, autor de cărţi de fotbal şi suporter de-o viaţă al trupei "de la cabană", conform denumirii arenei, Craven Cottage.

În zi de meci, am lăsat în urmă tribuna principală, de cărămidă, aducând mai degrabă cu băi termale şi purtând numele legendei locului, Johnny Haynes (clişeul e din vestul arenei, dinspre peluza Hammersmith End, purtând numele cartierului apropiat), şi am vizitat biserica St. Andrew's, amplasată în spatele clubului de tenis Queen's, organizator în vară al turneului internaţional pe iarbă. Veronica, soţia lui Morgan Phillips, mi-a arătat ultima broşură editată despre club, apărută în toamnă cu sprijinul lăcaşului sfânt, şi mi-a deschis porţile unei fascinante discuţii cu Morgan.

Fulham, penultima în Premier League şi apelând în disperare la veterani gen Jari Litmanen, are de apărat un blazon vechi de 129 de ani... Dar mai multe prin vorbele lui Morgan Phillips.

- Ce v-a determinat să scrieţi două istorice ale clubului?

- "Am descoperit că bibliotecile locale aveau ziare încă de pe vremea anilor de pionierat ai formaţiei, aşa încât am decis să citesc despre fiecare joc disputat, pe cât posibil. Am găsit atâtea materiale fascinante încât am scris o serie de articole pentru revista suporterilor clubului, Cottage Pie (Plăcinta cabanei). Când s-a calificat în finala Cupei Angliei, în 1975, am fost foarte dezamăgit că Fulham n-a editat o carte comemorativă, aşa încât am decis să scriu o istorie neoficială a clubului, din punctul de vedere al fanilor. FULHAM WE LOVE YOU (Fulham, te iubim) a fost publicată în 1976 şi încă sunt întrebat de ea dar mi-a rămas o singură copie, pe care o păstrez. Acum trei ani, m-a sunat un domn pe nume Peter Lupson, care scria o carte despre cluburile din Premier League înfiinţate de către biserici şi care mi-a solicitat ajutorul la capitolul despre Fulham. I-am spus ce ştiam despre legăturile iniţiale dintre club şi biserica St. Andrew's şi am sfârşit prin a cerceta împreună, în lunile următoare. Chiar şi după publicarea cărţii sale, THANK GOD FOR FOOTBALL (Mulţumesc Domnului pentru fotbal), la editura Azure, în 2006, mi-am continuat investigaţiile. Finalmente, i-am oferit vicarului, Fr. Martin Eastwood, o serie de articole pentru revista locaşului sfânt. Spre bucuria mea, a vrut să le publice sub forma cărţii FROM ST ANDREW'S TO CRAVEN COTTAGE, apărută la începutul acestui sezon şi care e în vânzare pentru 5 lire la St. Andrew's Church, 10 St. Andrew's Road, London W14 9SX ori la adresa www.standrewsfulham.com"

- Ce descoperiri interesante aţi făcut?

- "Deşi clubul a fost fondat de enoriaşi în legătură cu biserica religioasă de duminică, primii jucători n-au fost însă slujbaşii ei ori implicaţi în cor, ci tineri muncind 6 zile pe săptămână în construcţii sau la căile ferate. Mulţi trăiau în case mici, suprapopulate, pe străzi înghesuite, care demult au fost demolate. Fotbalul a fost ca o evadare pentru ei. Le-a fost foarte greu să se impună în primii 12 ani, fără un stadion propriu. Când găseau un teren pentru jocurile de-acasă, nu trecea un an, doi, şi trebuiau să-şi caute o altă suprafaţă de joc, nevoia de locuinţe având prioritate. De aceea, decizia luată în 1894, de a construi propria arenă, a fost foarte importantă pentru club. Dacă n-ar fi făcut acest pas curajos, se prea poate ca Fulham să se fi dus de râpă încă de la începuturile sale".

- De ce au ales tocmai Craven Cottage?

- "Iniţial, a fost o casă de vacanţă cu propriul ei teren însă după ce a ars din temelii, în 1888, nimeni n-a vrut să o reclădească. Era mult prea lăturalnică, ascunsă în spatele unor pieţe de zarzavat şi prea departe de liniile ferate, pentru a-i interesa pe investitorii imobiliari. Cine a avut viziunea casei drept un potenţial stadion de fotbal, fie a fost luat drept nebun sau geniu, însă construirea arenei s-a încadrat în timp pentru a fi inaugurată în sezonul 1896-1897. Facilităţile au fost foarte modeste iar stadionul a trebuit reconstruit, în 1905, odată cu cabana Craven, de pe colţ, din stânga tribunei principale, Suporterii lui Fulham iubesc acest stadion şi sunt mereu gata să cânte "Nu vom părăsi Cottage niciodată".

- Soţia Dvs. mi-a spus că mergeţi de 6 decenii la Craven Cottage. A fost în tradiţia familiei să simpatizeze cu Fulham?

- "Catherine, bunica mea, asistase la multe jocuri ale lui Newcastle înainte de a se muta în vestul Londrei, acum o sută de ani. Ea s-a măritat cu William, un soldat susţinător al lui Fulham, iar mama mea, Norah, şi fratele ei, Ted, au devenit fani ai formaţiei locale, casa lor, de pe Kenyon Street, fiind foarte aproape de Craven Cottage. În 1930, Norah s-a luat cu un galez, care a devenit secretarul clubului iniţial al suporterilor lui Fulham. Port întru totul numele tatălui meu, Morgan Phillips. Am început să merg la Fulham din 1948, împreună cu sora mea, iar acum sunt însoţit de Catherine, fiica mea, a patra generaţie de suporteri ai familiei Phillips."

- Ce vă amintiţi din acele zile, după război?

- "Aveam 9 ani în 1948. Craven Cottage nu s-a schimbat mai deloc de la construirea sa în 1905! Avea doar o tribună principală, aşa încât majoritatea fanilor asistau la jocuri de sub cerul liber. Bălăriile au apărut dintre rânduri iar vopseaua fusese ştearsă de vremi dar şi aşa, era un loc magic, pe când 30.000 de suflete strigau într-un singur glas pentru Fulham. Chiar atunci, în '48, clubul a găzduit două meciuri din cadrul turneului de fotbal al Jocurilor Olimpice, prilej cu care spectatorii au văzut poate pentru prima dată jucători străini, altfel aproape toţi jucătorii noştri fiind englezi. Am fost foarte curioşi de exemplu să-l vedem în carne şi oase, la nici 5 ani după război, pe un fost soldat în trupele de desant naziste, blondul Bert Trautmann, care a venit la Craven Cottage în echipa lui Manchester City. Iar el a jucat într-atât de bine încât mulţimea l-a ovaţionat la ieşirea din teren. Tot stadionul! Spectatorii nu erau despărţiţi şi era o atitudine absolut normală să aplauzi o performanţă notabilă a adversarilor. Aşa ceva cu greu s-ar întâmpla în zilele noastre, de exemplu câţiva bravi fani ai lui Fulham salutând totuşi ultima apariţie a lui Thierry Henry, pentru Arsenal."

- Ce vă amintiţi despre Sir Bobby Robson?

-  "În anii '40 şi '50 majoritatea jucătorilor erau localnici iar vecinii noştri, familia Ray, suporteri devotaţi, soţi şi soţie, aveau grijă de câţiva tineri de prin alte locuri şi niţel pierduţi în Londra, printre care şi Bobby. Dacă Ray nu l-ar fi înconjurat cu atâta căldură, el s-ar fi întors probabil cu prima ocazie în nord-estul natal, la Newcastle. Îi era dor de casă. Însă el a devenit un atacant redutabil, aproape la fel de tehnic şi plăcut ochiului ca Johnny Haynes, partenerul său de linie. Din păcate, Fulham l-a cedat în 1956, Robson întorcându-se însă peste şase ani, când eram în pericol de retrogradare. El ne-a venit din nou în ajutor în 1990, atunci din postura de manager al Angliei. Fulham era într-o gaură financiară iar Bobby a oferit o alocuţiune pentru strângere de fonduri. Când a încheiat discursul, a auzit o voce menţionânu-mi numele. M-a invitat la microfon şi a vorbit în termeni elogioşi despre familia mea şi a vecinilor, Ray, amintindu-şi cu plăcere de căldura cu care fusese înconjurat cu decenii în urmă. Sir Bobby Robson este printre cei mai minunaţi gentlemen din fotbalul britanic."

- Ce-ar fi de menţionat despre proprietarul lui Fulham? 

- "Înaintea sosirii D-lui Fayed, clubul încerca să se redreseze dintr-o perioadă foarte rea. Nu aveam bani pentru achiziţii şi nu era sigură nici rămânerea la Craven Cottage. Peste noapte, Fayed ne-a oferit siguranţa financiară iar în 4 ani ne-a ridicat în Premier League, din liga a treia. Dumnealui pare a avea o relaţie sinceră cu suporterii şi puţini pot uita simpatia comună a grupului suporterilor la moartea fiului său, în accidentul de maşină. Poate doar la momentul trecerii la Loftus Road, n-a fost chiar pe placul fanilor."

- Chiar... cum au reacţionat fanii la trecerea pe terenul poate celei mai mari rivale locale, QPR?

- "A fost un interludiu extrem de straniu. Fulham s-a mutat la Loftus Road în 2002 pentru a da posibilitatea demolării şi reconstruirii din temelii a Craven Cottage. Dar nici urmă de buldozere. Poate că a fost o tentativă, un experiment, să se perceapă dacă suporterii ar fi de acord cu o împărţire permanentă a terenului cu QPR sau chiar Chelsea, cealaltă localnică. S-a alcătuit un grup, sub titlul fără compromis Back to the Cottage (Înapoi la cabană), considerând-o drept unică opţiune viabilă. Din varii motive, campania a avut succes iar Craven Cottage a fost adus la standardele Premier League. Cei doi ani petrecuţi la Loftus Road i-a lăsat pe suporteri confuzi, încurcaţi, şi n-a ajutat deloc nici deteriorarea relaţiei lui Fayed cu managerul de-atunci, Jean Tigana. Una peste alta, cu toţii am fost fericiţi să ne vedem înapoi la Craven Cottage."

- Iar înafară de Tigana?

- "Mă întreb cine s-ar înhăma să ia tocmai acest post? Am văzut peste ani 26 de manageri şi majoritatea au sfârşit dezamăgiţi, în eşec. În cazul unora, a fost nedrept să li se acorde prea puţin timp sau resurse. În anii '50 şi la începutul anilor '60, Frank Osborne, Dug Livingstone şi Beddy Jezzard au condus unele dintre cele mai bune garnituri din istoria clubului, cu Robson, Haynes, George Cohen, Alan Mullery, Roy Bentley ori Graham Leggat. Anii următori ar fi mai bine şterşi cu buretele, poate cu excepţia trupei conduse de veteranul Alec Stock până în finala Cupei Angliei, unica pentru noi, din 1975. Malcolm Macdonald aproape că ne-a promovat înapoi în elită, în 1983, însă o criză majoră a ţinut cam până în 1997, când Micky Adams ne-a readus oarecum zâmbetul pe buze. Cu ajutorul lui Fayed, Kevin Keegan şi Tigana au creat trupe de succes, aproape comparabile cu zilele de glorie ale lui Haynes şi Robson. Aceşti opt manageri ar fi cei mai buni din istoria noastră posteblică..."

- Am văzut numeroşi străini în zi de meci, la Craven Cottage. Acum aveţi şi un coreean, şi mulţi asiatici vin la stadion...

- "Fulham e clubul meu local dar sunt încântat să ştiu că i s-a dus vestea şi e iubit pe alte meridiane. Japonezi, nord-americani, europeni, se pare că nu sunt limite ale atractivităţii noastre. Copii ale cărţii mele au fost solicitate până şi în SUA sau Cehia. Pe plan local însă, de la aderarea la Football League Division 2, în 1907, prea puţinele noastre succese au dat o notă de pesimism suportului oferit de fani. De exemplu la recenta rejucare la Bristol Rovers, în Cupa Angliei, instinctual am simţit că vom pierde, când am ajuns la penaltyuri. Această atitudine poate aluneca foarte uşor în critici deschise la adresa jucătorilor şi antrenorilor sau în împunsături ori confruntări cu oamenii de ordine, la stadion. Şi cu toate eforturile clubului în campania împotriva rasismului, încă auzim voci care îşi exprimă făţiş prejudiciile, chiar prin insulte la adresa propriilor jucători, în ciuda faptului că ei se proclamă a fi susţinători fideli. Adevăraţii fani, şi majoritari, se dovedesc însă a fi entuziaşti, toleranţi şi generoşi cu banii, timpul şi corzile lor vocale, dedicate alb-negrilor. A fost puterea fanilor, care l-au încurajat pe Jimmy Hill şi asociaţii săi să salveze clubul de la ruină şi să-l convingă pe Mohammed Fayed s-o readucă pe Fulham la Craven Cottage. Şi deşi lucrurile nu merg deloc bine la ora actuală, aşa cum ţi-ar zice orice fan, întotdeauna există un sezon viitor!"

Duminică, în meci televizat, Fulham va primi vizita lui Aston Villa Birmingham, la Craven Cottage. Februarie o aduce poate mai mult noroc alb-negrilor şi pasionaţilor săi fani.            

The Stevens report concluded that there was no conspiracy, and was damning in the number and quality of the details on which it based its conclusions. No - she wasn't pregnant. No - she wasn't going to marry Dodi. Yes - the French medical and post mortem professionals had all behaved professionally and - yes - Henri Paul was drunk. Accidents happen, and marrying royalty doesn't change the laws of physics.

But though it was impressive to read the details of the Stevens report, it had nothing like the effect of the slow drip-feed of partial, personal, idiosyncratic evidence coming out of the inquest. It's a compelling glimpse into the lives of the idle rich; lives cluttered with drivers and body-guards and butlers and spiritual healers and other odd and trashy acolytes.

Everybody seems to have been using everybody else; al Fayed was using Diana for headlines and glory, Diana was using Dodi to provoke Hasnat Kahn, Dodi was using his father to bank-roll his wooing of Diana, Diana was using al Fayed to sponsor her charities, al Fayed was using the press to puff up his own importance, the Press were using Diana to sell newspapers, and Diana was using the press to publicise her affair with Dodi. It's almost as if al Fayed was buying Diana, with Dody as his proxy. Ach, that's my imagination. Like everyone else, I am over-egging a summer fling.

So far we have discovered:

• Diana thought that al Fayed was bugging the yacht
• Diana thought that al Fayed was tipping off the press about her movements

• Diana was on the pill for the whole of that summer
• Diana's letters to Prince Philip were articulate and thoughtful, but her letters to Dodi were inanely polite

We already knew:

• The photographs supposedly showing Diana was pregnant were taken before she was in a relationship with Dodi
• al Fayed regularly over-ruled the advice from his security staff, in particular on the night of the 31st August
• al Fayed employed a chauffeur who was known to be an aggressive driver, who was an habitual drinker and who had drunk a lot of alcohol that night
• al Fayed approved the plan to leave from the back of the building

Two inescapable sub-texts come from the press coverage of the inquest: al Fayed was beside himself with excitement at the idea of ensnaring Diana as a trophy daughter-in-law, and he strutted around Paris and the Med overruling his professional advisers, showing off his tin-pot entourage which did not have the numbers or professionalism to be up to the job.

I still feel sorry for al Fayed because, as the details come out day by irritating day, it's clear that he was the one whose decisions more than anyone else's brought about his son's death, and it's equally clear that he has spent the last ten years blaming everyone else. But there's another picture emerging from the inquest, a picture of a greedy opportunist, bullying his staff, exploiting his family and their friends, manipulating everyone - his son, his son's fiancée, Diana, the press, us - all for his own aggrandisement and glory. I used to think that the events of the 31st of August 1997 were the final pay-off of a beautiful and insecure woman's faustean pact with the press; I am beginning to think it was more a matter of Saturnus eating his own children.

On Sunday, Craven Cottage is the venue for another Premier League game, Fulham v Aston Villa, screened live on SKY Sports. Some Cottagers fans fear the drop and these aren't particularly happy times on Thames' north bank. But as Morgan Phillips told me, "there is always next season..."

 Match day at Craven Cottage: Johnny Haynes Stand seen from the Hammersmith End

 "From St. Andrew's to Craven Cottage", written by Morgan Phillips and published at the start of this season, traces the roots of Fulham FC as a club founded by a local sunday church school, St. Andrew's, located at the back of Queen's Club.

Morgan Phillips looks back on 60 years of supporting Fulham...

- How did your family first become Fulham supporters?

- About 100 years ago, my grandmother Catherine came to west London from Newcastle, where she had watched many league games. She met and married a soldier called William, who already supported Fulham. They had two children - Norah, my mother, and Ted, my uncle, both of whom grew up to be fans of the local team. They lived in Kenyon Street, very near the Fulham ground. In 1930, Norah married a welshman, who became secretary of the original Fulham Supporters Club. His name was Morgan Phillips and so my name is the same as my father's. My sister and I started watching Fulham in 1948 and I now attend matches with my daughter Catherine, a fourth generation supporter.

- What are your earliest memories of Fulham FC?

- I was 9 years old in 1948. The stadium had not changed at all since it was built in 1905. There was only one grandstand so most people stood in the open. Weeds grew through the terraces and everything needed repainting but it was a magical place especially when 30,000 voices were cheering the teams on. Nearly all the Fulham players were english. Craven Cottage did stage two matches for the Olympic Games in 1948 but otherwise we rarely saw foreign footballers. When Manchester City brought their German born goalkeeper Bert Trautmann to the Cottage less than five years after the end of World War II, we were all curious to see this blond ex-paratrooper. Bert played so well that the whole crowd cheered him off at the end of the game. Spectators were not segregated and it was quite normal to applaud an opponent's outstanding performance. This hardly ever occurs today though some brave Fulham fans did salute Arsenal's Henry on his final appearance.

- When did you first see Bobby Robson?

- In the 1940s and 1950s most players lived locally and our neighbours Mr and Mrs Ray, devoted supporters, looked after some of the single men including a homesick Bobby. If the Rays had not welcomed him so warmly, he might well have gone back to the north east of England at the first chance. He became a really exciting forward, almost as skilled as his partner Johnny Haynes. Unfortunately, the club sold Bobby in 1956 but he returned six years later when Fulham was in danger of relegation. He came to our recue again in 1990 by which time he was manager of the England team. Fulham was in serious financial trouble and Bobby gave a fund raising talk. When he finished he heard someone mention my name. He called me over and spoke appreciatively about my family and our neighbours the Rays, because he still remembered the welcome that he had received 40 years before. Sir Bobby Robson is one of the finest men in British football.

- What made you write two histories of Fulham FC?

- I discovered that the local libraries had newspapers going back to the club's earliest days so I decided to read about every single match if possible. I found so much fascinating material that I wrote a series of articles for the supporters club magazine Cottage Pie. When Fulham reached the FA Cup final in 1975, I was very dissapointed that the club did not bring out a commemorative book so I decided to write an unofficial history from the supporters' viewpoint. "Fulham we love you" was published in 1976 and I still get inquiries about it but I have only one copy left, which I am keeping. Three years ago, a man called Peter Lupson phoned me. He was writing a book about Premier League clubs that have started as church teams and he wanted my help on the Fulham chapter. I told him what I knew about the links between our club and St. Andrew's church and Peter and I did a lot more research in the ensuing months. When his book was published, <Thank God for Football>, Azure 2006, I continued my investigation. Finally I felt ready to offer the Vicar, Fr. Martin Eastwood, a series of articles for his church magazine. To my delight, he wanted to publish my findings as a small book, "From St. Andrew's to Craven Cottage". This came out at the start of the 2007-2008 season and if anyone would like a copy please send £5 to St. Andrew's Church, 10 St. Andrew's Road, London W14 9SX or contact www.standrewsfulham.com

- What surprising discoveries did you make?

- Although the football club was started by people connected with the church Sunday's school, the first players were not fresh faced choirboys. They were young adults working six days a week in the building trade or on the railways. Most lived in small, overcrowded houses in narrow streets that have long since been demolished. Football must have been a welcome relief for them. For more that twelve years they struggled to establish themselves without having a decent ground. They would find somewhere to play their home matches and then, after a year or two, the site would be needed for housing and they would have to move. That is why the decision in 1894 to build their own ground was so important. If they have not taken this bold step, the club might well have folded.  

 - Why did they choose Craven Cottage?

- It was originally a country house with its own grounds but after the house burnt down in 1888 no one wanted to rebuid it. It was hidden away behind market gardens and too far from the railways to interest property developers. Whoever saw the site's potential as a football stadium must have been a madman or a genius, but somehow this transformation was achieved in time for the 1896-1897 season. Of course, the facilities were very basic and the ground had to be rebuilt in 1905. The unique Cottage in one corner dates from that time. Fulham supporters love this ground and are always ready to chant "We'll never leave the Cottage".

- What about Loftus Road?

- That was a really strange interlude. Fulham moved us there in 2002, supposedly to allow Craven Cottage to be demolished and completely rebuilt. But the bulldozers never moved in. Perhaps it was an experiment tp see if supporters would accept a permanent ground share with QPR or even Chelsea. Anyway, a group was formed with the uncompromising title "Back to the Cottage" showing that to be the best option. For various reasons the campaign succeeded and Craven Cottage was updated to meet Premier League standards. The two year stay at Loftus Road left supporters confused and it did not help that Mr Fayed fell out with the club manager, Jean Tigana. I think everyone was pleased to get back to the Cottage.

- What are your feelings about the Fulham chairman?

- "Apart from the Loftus Road affair, Mr Fayed has been entirely good for Fulham. Before he arrived, the club was struggling out of a really bad period. There was no money to buy players and it was by no means certain that we could stay at Craven Cottage. Overnight, Fayed gave us security and within four seasons he had taken us into the Premier League. He seems to have a genuine rapport with the supporters and few will forget the moving expression of communal sympathy for him when he lost his son in that car crash".

- What about Fulham's managers?

- "Why on earth does anyone take on that job? I have seen 26 Fulham managers and most of them have ended their time in failure and dissapointment. There is no point in listing the unsuccessful ones and it would be unfair as some of them were not allowed the necessary time and resources. In the 1950s and early 60s, Frank Osborne, Dug Livingstone, Beddy Jezzard ran some of Fulham's best teams featuring Robson, Haynes, George Cohen, Alan Mullery, Roy Bentley, Graham Leggat and other marvellous players. The next few years are perhaps best forgotten except for the veteran Alec Stock taking the club to its only FA Cup final in 1975. Malcolm Macdonald almost got Fulham into the top flight in 1983 but then the club went into a depression that lasted until Micky Adams gave us reasons to be cheerful in 1997. With Fayed's backing, Kevin Keegan and Jean Tigana produced some glorious football, fit to compare with the great days of Haynes and Robson. I would rate those eight men as Fulham's best managers of the last 60 years".

- How extensive is Fulham's fanbase?

- "I support Fulham as my local team but I am delighted to see how widely the club is known and loved. Japanese, north americans, east and west europeans, there seems no limit  to Fulham's appeal. Copies of my latest book have been requested by the USA and the Czech Republic".

- How would you describe the club's supporters?

- "Since Fulham joined the Football League Division Two in 1907, there have been few successes to celebrate and this had led to a certain pessimism. When the recent match at Bristol went to penalties, most of us instinctively expected defeat. This attitude can spill over into purely negative criticism of the players and management or internal bickering and confrontation with the stewards. Despite the club's effective campaign against racism, we still hear the occasional idiots giving voice to their prejudices. Sadly they call themselves loyal supporters, even when they are insulting their own players. The true supporters, who are in the majority, are enthusiastic, witty, tolerant and generous with their time, money and applause. Fan power encouraged Jimmy Hill and his associates to save the club from extinction and helped persuade Mohammed Fayed to take Fulham back to Craven Cottage. Things are not going to well at the moment but as any fan will tell you, there is always next season..." 

It was all a bit surreal, though. The evening started off with an tour through an animatronic display of the "spirit of London", which was all beefeaters, the blitz and Good Queen Bess. It ended, totally incongruously, with a waxwork of Mohammed Al Fayed, the owner of Madame Tussaud's, Private Eye favourite and well-known conspiracy theorist. Quite how he embodies the spirit of London is anyone's guess, but he clearly believes this to be the case.

This surreal edge tot he evening was heightened by the dining room, in which we were encircled by various world leaders. I had, rather alarmingly, Ronald Reagan and Adolf Hitler directly behind my table. On the opposite wall there was a rogues gallery of Castro, Mugabe, Qaddafi,  Saddam Hussein... and Richard Branson. Now I'm no fan of the smug bearded one, but I hardly think he counts as one of recent history's greatest monsters, either. Maybe this was a sly dig on the part of Al Fayed at a prominent business rival?

The evening ended with a tour through the chamber of horrors, featuring genuinely disconcerting waxworks of the likes of Dr Crippen. Then it was out and back to the extremely prosaic reality of the Euston Rd, and home to bed.